Faceți căutări pe acest blog

marți, 14 februarie 2017

Dragul meu,



De două zile plouă întruna. La radio se vorbește numai despre asta. Este o vreme bolnavă, ce  îmi aduce o stare de melancolie profundă în suflet. Totul pare a fi un tablou pictat haotic în tonuri de gri. Pe stradă, oamenii merg grăbiți și posomorâți, aleargă timpul pierdut, iar timpul îi aleargă pe ei. Privindu-i însă, gândul meu, vrând-nevrând, zboară la tine, căci  nu pot să nu mă gândesc la cât sunt de norocoasă să te am, chiar dacă ești departe și pare că totul a stat în loc de când ai plecat.
Cred că vei rămâne surprins când vei primi scrisoarea. La urma urmei, cine mai trimite scrisori în ziua de astăzi, când avem Facebook?! Știu ce urmează să spui, că sunt de modă veche, iar faptul că am anticipat asta îți va stârni un mic zâmbet în colțul gurii. Am sentimentul că te cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine însămi, uneori.
Ei bine, scrisoarea asta nu este o simplă scrisoare, în ea mi-am ascuns visele și gândurile, speranțele, un pic de iubire, doar atât cât poate încăpea într-o scrisoare și un ”puf” de parfum.
Vreau să-ți spun la ce mă gândesc seara când sting lumina și te caut, fără speranță, prin așternuturi. Să nu crezi că am înnebunit, doar că dorul ăsta cumplit mă poartă departe și văd astăzi mai mult ca niciodată. Există două feluri de a te iubi; atunci când sunt fericită și totul îmi merge bine, te iubesc ca și când nimic nu ar exista încă, doar eu, tu și un viitor plin de speranță și  atunci când sunt tristă și totul îmi merge prost, în astfel de zile te iubesc ca și când totul a existat cândva, dar nu mai există nimic, în afara de noi doi.
Când închid ochii, mi se deschid în față noi orizonturi și poate ți se va părea amuzant, dar toate rezonează, într-un fel sau altul, cu vremea de afară. Voi încerca, așadar, să-ți creionez atât cât  pot de bine ceea ce văd azi, când ploile mi se revarsă în suflet:
Suntem deasupra lumii, o privim amândoi cum se sfărâmă în bucăți. Privim ca și cum am fi în transă. Imaginea aia apocaliptică ne fură. Cu capul pe umărul tău, privesc cum totul se sfârșește și liniștea absolută se așterne. Sunt Dumnezeul tău, cum tu ești Dumnezeul meu, iar dincolo de asta nu poate exista nimic. Când întunericul înghite totul, tu mă călăuzești prin el. Încă te pot vedea cu ochii minții, așa cum te văd în zilele cu soare și liniște, ca și cea în care te-am cunoscut; deasupra lumii îți legănai picioarele goale, contemplând-o precum un copil privește absorbit un mușuroi de furnici. (Părea că le știi pe toate, deși, considerai că știi atât de puțin. Cred că tocmai asta m-a atras atât de mult la tine, de fapt.)

Te țin de mână strâns și știu că vom găsi lumina, așa cum știu, atunci când deschid ochii, că după toate aceste ploi, curcubeul va îmbrățișa cerul. 


marți, 29 martie 2016

Huliganii



Capitolul 4

De pe chipul ei se pierdea  ușor, ușor, câte-o fărâmă de inocență în fiecare zi, luându-i locul un soi de resemnare, ca un fel de mână dată cu destinul crud care o plămădise în mijlocul pustiu și arzător al deșertului.
Gândindu-mă la ea acum, când drobul cu sare a picat de mult, dar când ochii mei pot îmbărățișa mult mai limpede o bună bucată din lumea asta, îmi dau seama ce mică e lumea pe lângă inima în care îmi făcusem loc.
Era o dimineață de mai, îmi amintesc și anul, întrucât, a fost ultimul pe care l-am trăit în satul acela. Era 1941, ultima primăvară caldă și senină pentru mulți ani ce au urmat în viața mea.
Luminița stătea stingheră pe prispa casei; îmbrăcată într-o ie albă, simplă, prin care i se ghiceau ușor sânii mici și bruni. Afară era primăvară, sub ia ei părea a fi la fel, o primăvară mai văratică, însă. Primele raze ale soarelui îi luminau chipul senin și abătut, dându-i un aer ușor supranatural. Părea a fi o muză sau un înger picat din cer.
Când sorele a intrat în nori, părul ei încâlcit și două pete maronii de mâncare au coborât-o din nou pe pământ, la fel cum fusese din totdeauna, o sărmană fără pic noroc.
Mă uitam uluit la ea și simțeam cum inima îmi zvâcnește în piept cu putere:

- Fă, Lumină, da’ ești frumoasă, să n-am noroc...
Ea s-a speriat, neașteptându-se să fie cineva prin preajmă.
- Of...să n-ai, mă, că m-ai speriat de moarte! Ce faci treaz de la ora asta?
- Da’ ce fă, știi la ceas acum? – i-am zis pe un aer  ștrengăresc.
- Ce prost ești mă. La ce-mi trebuie mie să cunosc la ceas?! Eu știu ora dupe cum se lumină de ziuă. Trebuie să fie în jur de șase acuma.
- Aham...păi și când plouă și e înnorat, ce te faci fă, cum mai știi ora?
Parea ușor încurcată de întrebarea mea:
- Ete că știu eu, na.
- Da, fă, ești mai deșteaptă ca ceasu din perete tu.
Deranjată de râsul meu batjocoritor, m-a privit  încruntată.
- Auzi mă, da’ tu n-ai altă treabă decât să te râzi de mine?
- N-am fă, nu!
S-a întors într-o parte, ferindu-și privirea de mine.
- Ce fă, te-ai supărat? Te pomini că oi  fi de viță nobilă, de ești sensibilă așa.
Nu a răspuns, fixase cu privirea o damigeana așezată într-un colț al tinzii, nemailuându-și ochii de acolo.
Încurcat de tăcerea ei și ușor enervat de faptul că vorbeam singur, am continuat cu și mai multă înverșunare:
- Fă, da’ ești mai proastă decât credeam eo, zău.
Apoi, m-am îndreptat  spre  colțul opus al tinzii, unde era agățată o oglindă și, privindu-ma în ea, am început să vorbesc cu voce  tare, pentru a-i atrage atenția:
- Ia uite, ce băiat frumos. Mi-a dat și mustața. Ia să mă berberesc eu puțin.
In realitate, nu aveam mai mult de câteva fire de păr, dar cărora le dădeam o importanță desăvârșită, ele ridicându-mă, în mintea mea, la rangul de ‘’bărbat în toată firea’’.
Lumința nici nu se clintise din loc, părea că nu mă aude, ca și cum trupul ei era acolo, dar gândurile îi zburaseră departe.
Am găsit un aparat de ras vechi si ruginit, pus pe pervazul unei ferestre, și am început  să mă bărbieresc. Lucru care nu era, de fapt, decât  o simulare, fiindu-mi teribil de teamă să nu-mi pierd și cele câteva  fire de păr avute.
- Așa! - am adăugat plin pe mândrie, după ce am considerat că simulasem suficient – Ca nou, fă! Ca scos din cutie! Ce zici, a?
Am așteptat câteva momente, căutându-i cu  ochii  privirea aprobatoare, dar ea a rămas neclintită.
- Fă, Lumină, cu tine vorbesc, ești nebună? Da’ ce tot îmi răcesc eu gura cu tine, ce-s prost așa?!
Am dat să ies din tindă, roșu la față de mânie, apoi, gândindu-mă că nu a fost în de ajuns, am mai adăugat.
- Și treci naiba de fă mâncarea aia, că acum se trezesc aia și să vezi ce te rup  cu bataia.
Apoi, am coborat doua trepte de la scară și iar m-am întors:
Și bine-ți face, fă, să te bată, să te snopească în bătaie, că prea ești proastă rău!
Fata și-a dus mâinile la ochi, iar trupul firav a început să i se zguduie de plâns. A plâns așa o vreme, fără să spună nimic, apoi a răbufnit, printre lacrimi:
- Să mă bată, mă, să mă omoare, macar. Să n-aveți milă și de mine...- a început să plângă cu și mai multă putere.
Mă uitam uluit la ea, neștiind cum să reacționez.
- Stai fă nu mai plânge așa, nebuno, că îi trezești pe ăștia. Stai ho, că nu te bate nimenea, fusăi și eo nervos de zisăi așa.
- Muncesc ca o roabă și voi numa mă ocărâți si chinuiți ...
- Ho, fă, Lumină, gata, hai nu te mai necăjii singură. Nebuna aia de mama, nu eo. Știi că e spurcată, ți-am mai zis. Ce naiba, n-o mai lua și tu în seama atâta!
A continuat să plângă înăbușit, fără să mai spună nimic, părând că se sufocă-n lacrimi. Am făcut câțiva pași, proptindu-mă în fața ei.
- Gata, hai, nu mai plânge, n-auzi? Haide să te speli pe față.
A început să-și steargă lacrimile de la ochi, încercând să se oprească din plâns, dar a continuat apoi:
- Nimenea nu mă are și pe mine la inimă, de m-ar lua ăl de sus. Da’ las’, las’, că nu doarme el, și face dreptate pe lume. Alarteri, hoașca aia bătrână, a dat cu picioarele în mine, de am crezut că mă trezesc pe lumea ai’ lantă...
A făcut o pauză, trăgându-și răsuflarea și ștergându-și din nou lacrimile, apoi a continuat:
- Că cincă am zăbovit cu gălețile cu apă, și că dacă sunt curvă, să fiu pe bani acas’, nu pe unde apuc. Și toată lumea se uita la mine și se râdea de durerea mea. Off...nu doarme el ăl de Sus, nu doarme...
Într-un final, a reușit să se liniștească puțin. S-a ridicat în picioare și cu pași mărunți s-a dus până la ligheanul cu apă, unde s-a spălat pe față, apoi a intrat, cu pași mai repezi,  de această dată, în bucătărie.

Pe la ora cinci, am ajuns acasă, după ce umbasem mai toată ziua brambura prin sat,  cu gândul la cele întâmplate în dimineața aceea. Luminița mătura în fața casei. Părea că toate cele întâplate fuseseră nimic mai mult decât o închipure. Avea aceeași figură resemnată și  neștiutoare de copil, căci, asta și era la urma urmei, un copil pierdut în întunericul unei lumi prea hâde, dar mai ales, în propriul întuneric lăutric: neputința. N-avea pe nimeni pe lume, era  copilul neputinței, ce o ținuse în pantecul ei jegos, pentru ca mai apoi, să o arunce afară, într-un pântec și mai jegos, numit realitate. Și sigur, ca Luminița erau mulți orfani pe lume, rămași în mâinile monstruoasei neputințe, ea însă, spre deosebire de mulți alții, fusese hărăzită cu un suflet fragil, care să simtă totul înzecit, fără a pune întrebări.





vineri, 4 martie 2016

Huliganii



Capitolul 3


Deseori, tolănit sub nucul din fața casei, mă cufundam în lungi stări de reverie.  Îmi imaginam cum peste doi ani, când aș fi avut 14 ani și, prin urmare, mă consideram numai bun de însurătoare, m-aș fi dus la tata și privindu-l în ochi, ca de la bărbat la bărbat, i-aș fi spus tare și răspicat: ,,Bre, eu o iau pe Lumina'', iar dacă s-ar fi împotrivit, pe un ton și mai ridicat, aș mai fi adăugat: ,,Fie că vrei, ori nu!''. Mă consideram al naibilui de norocos, căci chibzuiam cu bruma mea de mințișoară, la vremea aceea, că nu-i puțin lucru să ai gratis o femeie pentru care alții ar da bani să o aibă. În închipuirile mele, Luminița s-ar fi făcut femeie de casă, supusă și ascultătoare și n-ar fi ieșit în veci din cuvântul meu.
Seara, când m-aș fi întors beat de la cârciumă și i-aș fi ars două trei scatoalce, ''ca tot omul'' la supărare, ea n-ar fi schițat un sunet, ba mai mult, după ce mi-ar fi trecut nervii, la fel de umilă, ar fi făcut tot posibilul să-mi intre în grații.
Aceste stări de reverie nu durau însă prea mult, căci gelozia începuse să muște din mine, precum un vierme dintr-un măr ce abia a rodit. Uram cu o putere greu de descris fiecare bărbat ce ieșea seara din camera cu pricina, uram cu junghiuri și noduri în gât, uram cu fărâme de lacrimi, pe care le ștergeam cu rapiditate, scrâșnind din dinți. Îi uram pe ei, pe ea și, de-o potrivă, îl uram pe tata, dar cel mai mult, cred că mă uram pe mine. ,,Oare ce ar fi zis tovarășii mei, dacă m-ar fi văzut cu ochii înlăcrimați'', mă mustram de fiecare dată, apoi, enervându-mă și mai tare, mai adăugam printre dinți: ,,și după cine, după o târfă, după o zdreanță?'' 
Toată ploaia asta de sentimente și ranchiună dispărea de îndată ce o vedeam dimineața, singură, pe prispa casei, legănându-și picioarele goale. Era frumoasă în simplitatea și inocența ei; o frumusețe pe care n-am mai întâlnit-o niciodată, nici chiar la doamnele de societate. Era frumoasă chiar cu picioarele murdare și părul ei încâlcit și dezordonat; și era de-o frumusețe sfâșietoare atunci când era tristă și privea în gol. Simțeam nevoia  să o ocrotesc, ca pe un biet pui de animal singur și rănit. 
  
-La ce te gândești, fă, Lumină?
-La nimica nu mă gândesc, mă.
-Eee, sigur te gândești tu la ceva, de stai așa singură. Și apoi, eu mereu mă gândesc la ceva, nu pricep cum alții pot să stea așa ca statuile și să nu se gândească la nimic. 
- Ete, eu pot...
- Foarte bine, fă, și apoi, mai bine să nu te gândești, mai bine așa...- am repetat, din nou, amintindu-mi de toți acei bărbați. Ea însă n-a zis nimic, părea că nu ascultă ce spun.
- Fă, Lumină - am adăgat dintr-o dată, zâmbind și simțind cum fața începe să-mi ardă - ha, uite ce mi-a mai trecut prin minte acum să te întreb, tu n-ai vrea să te măriți niciodată? Ete, vară'mea Costina, s-a măritat și era mai mică ca tine.

Dintr-o dată a ridicat capul, parcă dintr-o ațipeală și ochii i s-au mărit puțin de uimire, apoi, a schițat un fel de râs:
-Mai bine să nu te gândești la nimica, ca mine, decât să te gândești la prostii.
Am simțit atunci cum rușinea se prelinge în tot corpul, crezând că m-am dat de gol și uitându-mă urât, am întrebat-o:
- Adică ce vrei să spui, fă?
-Păi cine dracului ar lua una ca mine, mă?
Atunci mi-am mai revenit puțin si m-am prefăcut că sunt pus pe gânduri.
- Hmm...aici ai și tu dreptate, Lumină. Da' poate s-ar găsi câțiva, cine știe...
Da' dacă, de exemplu așa, ai găsi pe cineva, te-ai mărita, a?
- Nu ștu' mă, poate m-aș mărita, na.
Mi-a fost cu neputință să-mi ascund zâmbetul de pe față, așa că m-am grăbit să plec. Mă simțeam dintr-o dată ca și însurat cu ea, de parcă mi-ar fi zis că se va mărita cu mine.  



vineri, 29 ianuarie 2016

Huliganii


Capitolul 2 



Toți mă strigau Praștie; Praștie a lu' Cazan, și asta  pentru că eram  o așchimodie de copil din care nu puteai alege  decât pielea și osul, iar bunicul fusese fierar. Tot satul avea cazane făcute de mâna lui, așa că-i rămăsese porecla ,,Cazan''. Îl învățase și pe tata meșteșugul - pe vremea aia meseria se transimitea din tată-n fiu - , dar tata ar fi făcut orice, numai muncă cinstită nu. 
Își câștiga banii din fier vechi și fel de fel de femei ori fetișcane, pe care le vindea cu ora pe câțiva lei ori un pachet de tutun ieftin. Majoritatea erau văduve, ori măritate, trecute de prima tinerețe, urâte, cu chipuri tâmpe și păr uns. Păreau făcute după același tipar și îmi repugnau un sentiment de silă amestecat cu o  milă,  pe care nici nu cred că o sesizam atunci.
Uneori, noaptea, le aducea acasă, unde chema bărbați, iar pe noi ne dădea afară în șuturi, alteori se mulțumea însă doar înjurându-ne și amenințându-ne, până ce ne pierdea din vedere.
Și toruși, oricât de ciudat ar părea, prima mea dragoste i se datorează într-un fel tatălui mei. Aveam doișpe' ani. Nici nu-mi mijise bine mustața, că dragostea, în cea mai neșlefuită formă a ei, mă  și prinsese în mreje.
 Pe cea care stârnise în mine atâtea frământări, o chema Luminița, avea paișpe' ani și era din același sat cu mine. N-avea pe nimeni pe lume, în afara unei bunici, care nu-i putea fi de niciun folos și care  nici nu mai era în toate mințile.
Fata stătea aproape numai la noi, unde noaptea, tata o vindea doritorilor. Bătrâni, ori puștati, era irelevant pentru el, atâta timp cât avea a doua zi berea și rachiul asigurate. Din toată suma aia mizeră, abia de-i dădea și ei o parte ne-nsemnată, dar fata se mulțumea și cu aia, din moment ce nu pusese în viața ei mâna pe vrun ban și nici nu prea înțelegea ea  bine valoarea lor. Abia de știa să numere, iar de citit, citea pe litere, mai rău ca un copil de clasa a doua. Țin minte că a pus-o mama (care n-avea pic de școală) într-o zi  să citească ceva de pe o cutie de medicamente. S-a poticnit și chinuit atât de rău că mama n-a mai răbdat, într-un final, și i-a luat  cutia din mână, răstindu-se cu furie la ea: ,,Fii a dracu de curvă anaflfabetă, de nimic nu ești bună. Nu'ma de bâzdâc''. Biata copilă a lăsat capul în jos și n-a mai scos un sunet. Eu care privisem dintr-un colțișor toată întâmplarea, am prins momentul când mama a intrat în casă, și m-am băgat în seamă cu ea.

-Fă Lumină, nu fi supărată, că asta e țigancă din aia spurcată, așa zice tata. Păi și ce dacă nu ști să citești?! Păi, adică, la ce îți tebe ție asta? Îți zic eu ce e important. E important să știi să socotești, fă, să nu te fure ăștia. Nu ști, lumea te înșeală. Uite, eu, de exemplu, știu să citesc tot la fel de bine ca tine, adică mai deloc, dar, în schimb, știu să socotesc. Ia, întreabă-mă, să vezi.
- ...

-Hai fă, zii odată, întreabă-mă!
- Șapte cu trei...- a zis cu vocea înceată, încât abia am izbutit să o aud.
-E ba pe bună cu tine - am zâmbit cu un aer de mântrie - zece, normal. Orișicare neisprăvit și mațe fripte știe asta. Zii și tu ceva mai greu, ce naiba.

Fără tragere de inimă a bolborosit din nou ceva, dar nu am reușit să o înțeleg.
-Ai?! Ce zici, fă? Zii mai tare, că doar n-ai mămăligă-n gură.
-73 cu 58...- repetă din nou, fără tragere de inimă
Eu m-am prefăcut că nu o aud, de data asta, și supărat foc că nu știam răspunsul, am început să mă rățoiesc pe ea.
- Ce tot boscorodești fă acolo, de nu te pot înțelege? Hai că ești culmea, mă duc naiba, că tu mai mult mă enervezi, zău.





joi, 21 ianuarie 2016

Huliganii

Capitolul 1


Ne adunaserăm în curtea școlii. Era o după-amiază de sâmbătă. Pe jos era totul numai mociofleașcă de la zăpada care se topea. Doar câteava raze de soare reușeau să se strecoare printre norii plumburii, care păreau că se vor surupa pe noi. 
Toți aveam cizme de cauciuc în picioare și treninguri flaușate, iar mucii ne atârnau până-n gură. Murdari, cu fețișoarele pline de funingine și jeg, ne jucam ,,rațele și vânătorii''. Eram scoși parcă din aceeași cutie, din acelși uter  prost, făcător de țânci mucoși și delicvenți. fără șanse, fără un ,,mâine'' promițător, fără ursuleți de pluș sau cadouri scumpe. Toți ne născuserăm ,,băieți mari'', înjuram ca la ușa cortului și visam așa cum alți copii visează că într-o zi vor fi doctori sau cântăreți, că, la fel ca tații noștri, vom fi ,,bărbații în casă'', ,,șefii  familiei''. Că o să ni se pună primii în farfurie și o să facem legea în curțile noastre. Cam până acolo mergeau visele noastre, până acolo izbuteau  să ajungă mințișoarele noastre îngrădite de  crudul destin sau poate doar de voia întâmplării.
 Nu ne puteam închipui  că dincolo de potecile și ulițele alea sărăcăciose,  mânjite de nămol și balegă de vacă, mai exista și altceva. ,,Viața la oraș'' era ca o fantasmagorie, pe atât de ireala încât nu o puteam întrevedea. Un băiat mai mare  decât noi, cu care băteam mingea în curtea școlii, fusese de mult în oraș, la niște rude, iar seara, când ne adunam pe ''ududoi'', ne povestea cu însuflețire cum era ''lumea la oraș'', iar noi toți, îl priveam cu ochii bulbucați, plini de uimire și o oarecare invidie.

-Dacă-ți spun, bă. Ăia se pișe și se cacă în casă. - repeta a nu știu câta oară băiatul, pe un ton aproape răstit, încercând din răsputeri să ne convingă de adevărul  celor povestite.
-Du-te bă de aici. - Spune un altul râzând cu ironie - cum să te caci mă în casă. Pai și nu pute?
-Da, chiar. - se bagă alt copil în vorbă - Eo credeam că ăștia de pe la oraș sunt așa mult  mai...mai cu mai multă minte și mai deștepți.
-Păi vedeți bă dacă sunteți țărani proști?! Ce să știți bă voi?! Că vă ștergeți cu coceanu' la cur. Băăă, au vecee și faci acolo și tragi apa și nu pute, că nu e ca la voi în fundu curții - spune băiatul cu un aer de superioritate 
-Iote cine vorbi. 
-Taci bă Nică din gură, că ești prost de puți de prost ce ești.
-Da bă, ai fost și tu la oraș și ne iei acum cu povești, să te dai mare. 
-Ba voi sunteți bă proști, da' eu nu-mi mai răcesc gura cu voi. 


**



Țigani sau români, nu mai conta, eram o amestecătură, doar la supări ne mai strigam unii pe alții, fie, ,,țigan împuțit'' sau ,,cioroi'', fie ,,român jegos''  ori ,,spălăcit''. Când se isca vrun conflict, ne împărțeam în două tabere, făceam cerc în jurul celor care uramau să se bată și le țineam galerie. Cei doi trebuiau sa se cotologească până ce unul dintre ei cădea la pământ. Rareori, vrun țăran din împrejurimi îndrăznea să se amestece, iar dacă ar fi făcut-o,  l-am fi  înjurat și ''spurcat'' ca la ușa cortului, fără pic de rușine, așa că oamenii ne lăsau în pace. Eram hoții de mâine și huliganii de azi.

miercuri, 25 noiembrie 2015

Sebi băiat cuminte


Pe holul cabientului medical, Tatiana așteaptă împreună cu copilul. Tatiana are 45 de ani, copilul 24. Băiatul se leagănă pe scaun și spune în continuu ,,Sebi băiat cuminte'', zâmbind mereu personalului și celor care trec pe lângă el. Are sindromul Down.
-Bună, Sebi! Tu chiar ești un băiat tare cuminte, nu-i așa?! 
-Sebi cuminte! -spune el din nou, zâmbind larg.
- Eu sunt Daria
Brusc pare că îi atrage atenția un ursulet agățat la cheile mele.
-Îți place ursulețul?
-Usuleț -și-mi trage un alt zâmbet larg, cât să-mi topească inima pe de-a-ntregul.
-Uite, ți-l dau ție, vrei?
Întinde mâna să-l ia. Îl privește ca pe ceva foarte prețios.
-Mami, usuleț.
-Foarte frumos, Sebi. Bravo! - spune maică-sa, privindu-l cu blândețe.
Mă așez lângă el și începem să ne scălâmbăim unul la celălalt. La un moment dat, râsul nostru devine foarte zgomotos, dar ceilalți sunt prea abătuți ca să ne mai dea și nouă atenție.
Maică-sa vorbește cu o altă femeie. După un timp, se întoarce spre noi și zice:
-Sebi, ia spune-i doamnei, cum te rogi tu pentru mami?
Băiatul își împreună mâinile și legănându-se spune:
-Doamne, să nu moară mami meu, să aibă grije de mine. - și repetă asta de trei  ori.
-Sărmanul, dacă mor mâine va fi vai și amar de el, că n-avem pe nimeni... . Numa' o mătușă, da' zgripțuroaica aia nici n-ar vrea să audă. Acum doi ani ne-a dat gazda afară din casă, că nu plătisem de șase luni chiria, și m-am dus la ea cu copilu', unde să mă fi dus?!(spune ca pentru sine). Nici n-a răspuns la ușă. A deschis o vecină și ne-a zis că e acasă și că doar ce venise. Am stat cu el trei zile prin scări de bloc. Numai eu și bunu' Dumnezeu știm ce am pătimit. - îl mângăie pe băiat pe cap, iar el se uită la ea și spune ,,Sebi băiat cuminte!'', zâmbid din nou cu gura până la urechi, iar femeia îi zâmbește și ea cu duioșie și tristețe în ochi. 
-Da mamă, ești cuminte tu. Băiatu' meu cuminte și frumos!





marți, 27 octombrie 2015

Scânduri vechi, coroană de vise

Cortina coborâse. Spectatorii plecau rând pe rând, râzând, conversând, făcându-și loc unii pe lângă alții. Eu, neclintită din loc, priveam; priveam scena, scândura aia veche, cu vopsea neagră, ștearsă de trecerea anilor, și am simțit că Dumnezeu a coborât acolo de nenumărate ori, că și el iubește scândura aia veche și cortina aia decolorată la fel de mult ca și mine, poate chiar mai mult, pentru că nu l-am găsit niciodată în biserică,  teatrul însă mi l-a întruchipat de nenumărate ori și în nenumărate feluri. 
Am văzut actori arzând ca o torță, ori topindu-se, devenind una cu scena și măreția lor m-a făcut mai om. Am înțeles atâtea! Dar am căpătat și tot atâtea întrebări. Am dat ochii cu mine însămi de nenumărate ori, m-am iubit, uneori, alteori, m-am urât nespus, iar lacrimile mele s-au impregnat adânc în scaunele sălilor de teatru, așa am lăsat acolo  frânturi din mine: de la desnădejde, la dragoste;  de la nostalgie, la teamă și de la milă, la ură sau lașitate; toată empatia mea a ars odată cu scena.
,,Poate că într-o zi personajele mele vor fi dincolo de cortină și poate că același Dumnezeu al teatrului, va pune puțin din măreția lui și în ele!''- la asta mă gândeam, până când forfota din sală s-a stins și am rămas singuri, eu și iubirea mea pură și pătrunzătoare. Eu n-aveam curajul să cred în ceva atât de mare, ,,ce aș avea eu de oferit teatrului, când ai mei sunt oameni atât de simpli?'', dar  liniștea aia mortuară mi-a vorbit, mirosul teatrului, de lemn vechi, scândura aia care mă obsedează atât de mult și lacrimile ce nici nu se uscaseră pe obraji mi-au răspuns: ,,un suflet'' și am zâmbit, iar el, prețiosul meu iubit, mi-a revendicat sufletul.